Tu cum te simți pe scenă?

Tu cum te simți pe scenă?

Vă jur, înainte de ESDU 2014 nu am realizat ce sentiment poți avea pe scenă!

stage

Participarea la acel concurs mi-a schimbat percepția asupra vieții pe care voiam până atunci să mi-o creez. Nu dezvălui mai mult, ci doar zic că nu pot abandona lumea dansului.

Până la ESDU 2014 nu mă bucurasem de scenă; nu așa cum trebuie, cel puțin. Am urcat cu trupa, am fost indiferentă, am zâmbit forțat, am mai jucat puțin rolul unui dansator fericit, dar nu am simțit până atunci. Nici nu pot transpune în cuvinte, pentru că este ceva ce se simte… dar voi încerca să vă transpun în starea mea de atunci.

Am participat dintr-o glumă și am jurat că mă voi distra (la un moment) și că voi juca rolul unei românce mândre (la dansul popular – că am avut două momente). A fost și pentru prima dată când am dansat individual, când am urcat singură pe scenă, fără o trupă. Nu știam ce mă așteaptă, nu știam cum mă voi simți; voiam doar să mă distrez și să fac ce mi-am propus.

Deci… nu a fost chiar așa!

A fost magic! Prima dată am intrat la OPEN (categorie de dans combinat). Nu am fost foarte mulțumită de ce am făcut, dar abia așteptam să intru și la popular, să mai trăiesc puțin emoția de pe scenă. M-am schimbat în straie românești (mă simțeam, la propriu, NU în pielea mea, voiam doar să scap mai repede de costum; nu eram eu, aia mândră româncă); am plecat în culise. Am ieșit fericită. Am improvizat un pic de tot, dar mi-am jucat rolul și am retrăit emoția aia. Bineînțeles, că m-am schimbat repede de tot, că deja simțeam cum voi face o criză psihică dacă mai stau mult în hainele alea :)).

Nu m-au interesat locurile, am fost doar mulțumită să aud că mă aflu printre cele două din 10 numere cu care Trupa SobiS a reușit să meargă în finala din Croația (puteam participa, dar nu m-a interesat).

În următoarele zile, încă aveam adrenalina în sânge și dorința de a mai trăi ce am simțit pe scena aia!

Știți cum e? Eu nu sunt dansator, nu pot dansa orice, nu dansez ușor la petreceri și mi-e rușine să prezint o coregrafie în fața a cinci persoane (dar nu am nicio problemă dacă am în față 10.000 de oameni privindu-mă). Dar atunci când am fost pe scena Palatului, la ESDU, am simțit cum toată lumea (inclusiv acei profesori calificați din străinătate din juriu) se uită la mine, am simțit cum acela este momentul meu, cum strălucesc în lumina reflectoarelor. Eu nu sunt o persoană foarte deschisă și nu vorbesc ușor (dar nici nu vreau) despre ce mi se întâmplă, iar dansul este o formă de deschidere. Ei bine, m-am simțit ușurată, am simțit cum m-am eliberat. A fost extraordinar. Atmosfera (mai ales când ai o galerie formată din toți părinții și copiii unei școli – mulțumesc, SobiS-ișilor!) care este cu ochii pe tine, acolo… Mișcările tale, care mângâie fiecare beat al muzicii… Lumina aia care cade pe tine, iar tu nu vezi nimic în sală, e ca și cum ești tu, cu tine „+” o atmosferă extraordinară.

ana

O singură dată, de atunci, m-am mai simțit așa: AICI. Ideea este că am înțeles ce trebuia să înțeleg, în urma trăirilor ăstora. Mi s-a trimis un semn pentru care sunt foarte recunoscătoare.

Ei bine, despre asta este vorba! Despre ceea ce simți pe scenă! Nu trebuie să devenim roboței care lipesc niște mișcări pe un colaj muzical. Trebuie să fim noi și să ne bucurăm de ceea ce ni se dă. Pentru că, la final, ceea ce nu te lasă să renunți este emoția.

TU CUM TE SIMȚI PE SCENĂ?

Love,

ruxandrabobleaga

Sharing is caringShare on FacebookTweet about this on TwitterPin on PinterestEmail this to someone